Am ales insula Koh Phi Phi la impulsul momentului. S-au potrivit niște zboruri între Singapore și Kuala Lumpur și am zis că e un semn. Bun.

Este prima noastră vizită în Thailanda și nu ne vine să credem că nu visăm. Suntem atât de departe de casă, pe o insulă în mijlocul oceanului și nu cunoaștem pe nimeni. Asta ne bucură, căci pornim să explorăm chiar din prima seară. Eu vreau să văd apa, nisipul, dar e întuneric și nu întrezăresc decât luminile cluburilor de pe cealaltă parte a golfului. Nu-i nimic, mai e puțin până dimineață și dorința-mi va fi împlinită.

Ne pierdem pe străduțe și gustăm puțin din bunătățile Thailandei: pad thai, curry, suc de mango, shake de banane, tapioca în lapte de cocos de la o doamnă care umplea punguțe pe stradă, gogoși de cocos… ne e greu să ne abținem să nu gustăm totul din prima seară și ne întoarcem acasă cu burțile pline.

Ne trezim veseli în prima dimineață și ne îndreptăm spre cea mai apropiată plajă: Loh Dalum. Avem noroc, stăm în partea mai pustie a golfului iar plaja e și ea pustie.
Găsim aici 4 șezlonguri ce-și așteaptă clienții.  Nu suntem în căutare de chilipiruri, dar nici nu costă mult: 25 baht unul singur sau 40 baht amândouă. Nu ne așezăm încă pe ele, vrem să facem o baie mai întâi.

Apa e incredibilă: limpede, caldă, te îmbrățișează plăcut și nu-ți mai vine să ieși. Dar e timpul să facem o pauză de la bălăcit. Atunci observăm și celelalte decoruri ale plajei: câteva caiace, un leagăn, niște căsuțe de lemn dărăpănate, lemne purtate de apă… au trecut 10 ani de la tsunami și insula încă nu s-a vindecat în totalitate.

Dintre acareturile de lemn ne abordează un thailandez ce ne surprinde privindu-i caiacele:
“Kayak for rent, I give you cheap… Go to monkey be(ach), 15 minutes. Lanna bay, Nui bay, very beautiful. I normally give it for 400 baht but for you, I make special price: 300 baht. ”

Îi spunem omului că e prea cald ca să pornim astăzi pe mare, dar că mâine îi vom accepta invitația. În spatele lui, pe  o tablă, sunt scrise cu cretă câteva băuturi ce ne fac poftă. După preț, ne dăm seama că nu prea are clienți: o nucă de cocos și un shake de banane fac împreună 90 baht, mai ieftin decât în orice loc de pe insulă. Ne face semn să ne așezăm lângă el pe băncuță de lemn, până vine mama lui cu sucurile. Fără nicio introducere, începe să vorbească despre el: îl cheamă Solomon, e musulman și are 42 de ani. Stă împreună cu mama și bunica lui, pe care le ajută cu traiul de pe o zi pe alta.

Solomon ne captivează cu povestea lui și în fiecare zi parcurgem câte un episod. Începe timid, cu lucruri generale: s-a născut într-un neam de pescari musulmani nomazi care populează insula de prin anii ’40. Majoritatea locuitorilor insulei sunt musulmani, ca și el. Ne spune că religia îi interzice să mănânce animale considerate murdare, toată carnea pe care o mănâncă trebuie să fie halal, iar că atunci când musulmanii mănâncă porc, se abat necazuri asupra lor. Suntem curioși de proveniența cărnii care se servește în restaurante și ne lămurește repede: tot ce vine din mare e pescuit de localnici, iar restul cărnii (pui, porc, vită, oaie) sunt aduse cu feribotul de pe continent, sursele fiind ferme musulmane. Pe insulă nu crește nimeni animale comestibile.

Avem multe întrebări pentru el și acum că l-am prins cu chef de vorbă, vrem să aflăm tot. Ne întrerupe mama lui, care ne aduce nuca de cocos și banana cu gheață. De unde or avea gheață în căsuțele astea mici de lemn? Dar curent electric?

Vrem să plătim, dar Solomon ne oprește: “pay later, after you finish”. Ne lasă să sorbim sucurile cât timp el se bagă în vorbă cu niște turiști ce trec pe lângă caiace. Reușește să convingă un cuplu să închirieze un caiac și îi trimite pe tineri spre monkey beach, în arșița zilei. Trebuie să se întoarcă până la ora 3, când începe apa să scadă. Dar nu-i nimic dacă nu vin până atunci, el stă cu ochii în patru și va căra caiacul până la mal dacă e nevoie.

Solomon e mic de înălțime, slăbuț, dar munca fizică i-a clădit trupul și nu pare genul de om care să nu pună osul la treabă.

Se așază lângă noi și ne reluăm discuția: Solomon a crescut aici pe insulă, s-a născut în vremuri în care turiștii nu știau de existența ei și ne spune că viață era mai simplă pe atunci. Bărbații mergeau la pescuit iar femeile stăteau acasă și aveau grijă de copii. El cutreiera insula în lung și în lat, împreună cu ceilalți copii. Cel mai mult îi plăcea să înoate și să privească broaștele țestoase din apropierea insulei. Acum nu mai există decât câteva pe care le vede rar, căci sunt speriate de zgomotul bărcilor și nu îndrăznesc să se apropie.

Engleza lui Solomon e destul de fluentă și vorbește aproape numai el. A auzit despre România, ne spune că are niște prieteni de acolo și ne întreabă dacă jucăm hockey, ca suedezii. El a vizitat mai demult Suedia, unde a și studiat câțiva ani,  dar frigul de acolo nu prea i-a fost pe plac așa că s-a întors acasă.

Între timp, câteva speedboat-uri trag la mal și din ele se revarsă turiștii. Primul lucru pe care îl văd este leagănul și toți se înghesuie să se urce pe el și să se fotografieze. Solomon ne lămurește: vin din Krabi într-o excursie de o zi și opresc să mănânce aici.
Turismul aduce lucruri bune dar și rele. El trăiește acum din banii pe care îi ia din închirierea caiacelor. Scaunele de plajă și băuturile sunt “afacerea” mamei sale.
Are și zile bune dar și zile în care nu închiriază nimic. Iar banii pe care îi câștigă acum trebuie drămuiți să îi ajungă și în sezonul ploios, când nu mai vede nimeni picior de turist prin Koh Phi Phi.

De la turiști mai rămâne cu ceva: gunoaiele pe care le aruncă pe plajă. Pare să fie singurul căruia îi pasă, căci îl vedem din când în când strângând ambalaje pe care turiștii le “uită” în drumul lor în și dinspre barcă.

În prima zi, Solomon ne-a vorbit mult. A aflat de la noi doar că suntem din România, că mai stăm încă 5 zile acolo și că venim mâine să închiriem caiac de la el.

Dar până mâine, pornim la pas pe insulă. În drumul nostru spre Long beach ne oprim să mâncăm la o terasă cu priveliște. Nu dăm greș, eu cu un curry verde cu legume și creveți iar Vali cu un curry galben cu pui. După masă, pornim agale pe potecă spre destinația noastră. Nu există vehicule motorizate pe insulă, pe drumeagul șerpuit întâlnim doar bicicliști și oameni cu căruțuri. Trecem pe lângă copaci considerați sacri de către budiști, ce au legat panglici colorate legate în jurul trunchiului. Trecem pe lângă flori de frangipani și șopârle fotogenice. Căldura ne obosește repede și hotărâm să tragem pe dreapta la prima plajă ce ne apare în cale. Ațipim vreo oră, iar când ne trezim, peisajul e complet schimbat: a dispărut toată apa! În zare sunt numai bărci ce par abandonate, corali fără viață, mici vietăți ce intră speriate în nisip când treci pe lângă ele. Se lasă seara, așa că ne întoarcem spre centrul insulei de-a dreptul pe unde s-a retras apa.
Suntem surprinși că nu am văzut nicăieri poze de la reflux și decidem să le povestim ciudatul fenomen tuturor de-acasă. Ne abatem din drum pentru un massa mun curry și un mângâiat de pisici leneșe.

În ziua următoare mergem să închiriem caiacul de la Solomon. Nu stăm mult de vorbă cu el, doar ne mai face o dată instructajul: “monkey be*, 15 minute, around the corner” (*pronunță doar jumătate din ultimul cuvânt, ca majoritatea thailandezilor de pe insulă). “Feed the big monkey first!“. Pornim încet-încet, Vali dă din vâsle iar eu țin direcția și admir apa și peștii. Câteva bărci trec în viteză pe lângă noi, legănându-ne serios, dar ajungem în siguranță pe monkey beach în vreo 30 de minute. Apa e așa de limpede și nisipul atât de alb încât mai zăbovim puțin, chiar dacă maimuțele nu-s prezente.
Între timp, câteva bărci cu turiști înarmați cu aparate foto își fac apariția, iar ghizii cheamă maimuțele promise. Nu durează 2 minute până când vedem crengile cum încep să se lase sub greutatea maimuțelor. Toată lumea se bucură de spectacol, căci cele mai curajoase dintre ele vin să ia din mâna omului mâncarea ce le este oferită. Așa începe un schimb reciproc avantajos: oamenii fac poze, iar maimuțele mănâncă și beau pe săturate. Animalele (care seamănă izbitor de mult cu noi, atât la înfățișare cât și la obiceiuri și ierarhie) se apropie doar cât să accepte mâncarea sau să fure vreo sticlă cu apă, niciun centimetru mai mult.
În curând, mâncarea se termină iar maimuțele își pierd interesul și se duc înapoi în pădure. În urma tuturor rămâne plaja plină de pet-uri și ambalaje, însă nimănui nu îi pasă: maimuțele au plecat fericite cu burta plină, iar turiștii au plecat fericiți cu cardurile pline cu poze.

Vâslim și noi înapoi spre Loh Dalum, să aflăm mai multe de la Solomon, care ne vede că ne apropiem și ne ajută să tragem caiacul la mal și să ne dez-echipăm. E curios dacă ne-a plăcut. Într-adevăr, e  frumos să vezi maimuțe în libertate, însă cine strânge în urma lor? Atât a fost de ajuns pentru ca Solomon să înceapă iarăși o nouă povestire. Din păcate, nimeni nu strânge gunoaiele de acolo; el se mai duce uneori cu caiacul și se întoarce cu 2-3 saci de gunoi, însă peste ceva timp locul arată la fel. Ne reamintește concluzia de ieri: turismul este și bun și rău, iar omul trebuie să trăiască în armonie cu natura, nu să polueze. Solomon are o privire de ansamblu asupra lucrurilor și ne povestește cum în unele locuri, gunoaiele strânse se ard, iar poluarea se mută în atmosferă. Ploaia care cade apoi este la rândul ei poluată, ceea ce nu poate fi un lucru bun, nu?

Omul ăsta iubește insula pe care s-a născut. Oricâte locuri ar vizita, el simte că aici trebuie să trăiască și de aceea pune suflet în ceea ce face. Începe să ne povestească despre istoria insulei: în trecut, demult, aici erau două insule: Chongkhao (partea din stânga) și Tonsai (partea din dreapta). Limba de pământ cu care sunt acum unite nu exista. Iar numele insulei (Phi Phi) înseamnă “spirit”; adică este o insulă a spiritelor. Uneori, oamenii supără spiritele ce guvernează insula și atunci se petrec dezastre.  Solomon ne-ar mai ține mult de vorbă, dar îl lăsăm în compania unor posibili clienți.

Plecăm iarăși să cutreierăm insula, trecând mai întâi prin bazarul plin cu haine, suveniruri, fructe și pisici leșinate de căldură. Pe seară vizităm faimoasele cluburi de pe plajă, unde jongleriile cu focul sunt menite să atragă clienții, la fel ca și gălețile cu băutură. Decidem să nu urmăm cursul acestei “tradiții” împrumutate de pe insulele unde are loc celebra Full Moon Party și ne întoarcem spre casa noastră unde e mai liniște.

Suntem chiar la mijlocul șederii noastre pe Koh Phi Phi și decidem să petrecem întreaga zi pe șezlongurile mamei lui Solomon. Astăzi este prezent la datorie și pisoiul familiei, Smokey, mare amator de joacă în nisip și în apă.
Solomon abia așteaptă ziua de duminică; este ziua în care fiica lui din Londra vine în vizită. Are 20 de ani și nu îi place culoarea închisă a pielii pe care a moștenit-o de la tatăl ei. Mama fetei e îngrijorata că Solomon o va convinge pe tânără să se mute pe insulă, departe de ea, însă el pare amuzat: se bucură să-și vadă fiica și să petreacă împreună cu ea câteva zile. Îl întrebăm dacă își ia vacanță în zilele respective și ne uimește cu răspunsul: viața lui pe insulă e ca o vacanță. Oftăm: așa întrebare, așa răspuns.

Aflăm de la el că a fost căsătorit de două ori, o dată cu o englezoaică și la ceva timp după, cu o suedeză. Cu fiecare dintre ele are un copil. Religia musulmană nu-i permite nici măcar să meargă de mână cu soția lui, însă nu i-a păsat de asta, și-a trăit viața și nu-i pare rău.
Cu soția suedeză se înțelege bine și acum, mai merge din când în când în vizită la ea. Ea a fost cea care l-a ajutat foarte mult după tsunami și se citește și acum recunoștință în ochii săi. Dar mai presus de toate, ea a fost cea care l-a convins că trebuie să stea alături de mama și bunica lui care au rămas singure după dezastru. Se întreabă retoric dacă a făcut bine sau nu. Nici noi nu știm.

Oriunde ne-am plimba pe insulă, “căpitanii” de longboat încearcă să ne agațe și să ne ducă la celebrul Maya Bay. Simt chiar și cea mai fugitiva privire care le este acordată, fie ea și din spatele ochelarilor de soare și răspund prompt: “Boat-boat! Taxi-boat!”. Ne hotărâm atunci să îl luăm prin surprindere pe unul dintre barcagii, ducându-ne direct la el. Îi propunem ca mâine să pornim dis-de-dimineață către Koh Phi Phi Leh și ne confirmă faptul că atunci este cel mai bun moment de a vedea minunatul golf aproape pustiu.

În zorii zilei ne prezentăm la locul stabilit, unde îl găsim pe barcagiu cărând o canistră de combustibil spre barcă. Căpitanul alimentează conform tradiției, cu țigară-n gură și pornim degrabă. Bărcuța sparge cu viteză valurile iar noi suntem încântați de plimbare. Ajungem repede în golf, unde bate vântul cam tare, apa e joasă iar barcagiul coboară și trage singur barca mai spre mal, unde poate fi ancorată. Noi ne simțim cam aiurea stând ca niște prinți acolo așa ne dăm jos măcar ca să-i mai ușurăm munca, dacă tot nu vrea să ne accepte ajutorul.

Nevăzând filmul cu Leo Dicaprio, nu aveam nicio așteptare, însă golful e spectaculos, așa apă limpede n-am mai văzut nicăieri și pare un loc romantic și încă sălbatic. Vrem să rămânem cu această imagina idilică în minte și plecăm chiar când ancorează primele serii de turiști.

Mini-excursia noastră mai are câteva opriri pe insulă, însă imediat cum ieșim din spatele stâncilor dăm nas în nas cu vântul și valurile puternice. Motorul e turat la maxim dar nu prea face față, mai mult stăm pe loc. Îl rugăm pe căpitan să facem cale întoarsă căci păream o coajă de nucă aruncată în furtună, iar stomacul meu se precipită la astfel de mișcări. Debarcăm pe Long beach unde lenevim toată ziua, ca să ne treacă răul de mișcare.

Peste puțin timp vom pleca de pe insulă, așa că mergem să vedem ce mai face Solomon. El e fericit, se apropie ziua sosirii fiicei lui. Ne servește cu o hamsie uscată, căci mama lui a început deja să facă provizii pentru anotimpul ploios.

Îl rugăm să ne povestească despre tsunami și îl vedem cum se întristează. Suedeza lui Solomon tocmai născuse copilul iar el plecase la Bangkok să fie alături de ea. A doua zi a auzit la știri despre nenorocire. Înainte de tsumani apele s-au retras, iar tatăl lui împreună cu alți pescari s-au dus în larg să adune pești, uimiți de bogăția și dărnicia mării din ziua aceea. Atunci a venit valul și a omorât mulți pescari de pe insulă.

În ziua aceea, mama lui a avut un presentiment, văzând cum apa s-a retras dintr-o dată și a fugit pe deal în sus, lucru care a salvat-o. Toată limba de pământ dintre cele două puncte înalte ale insulei a fost traversată de val. Guvernul a trimis ajutoare și oameni care să-i ajute pe cei rămași să își refacă viețile și casele. Acum, toată insula este împânzită cu semne care arată spre locurile sigure de pe insulă și cu megafoane  pentru alertarea populației.

Solomon a mai stat puțin cu soția și copilul său și apoi s-a întors definitiv pe insulă, căci mama și bunica lui rămăseseră singure.
El crede că nenorocirea s-a abătut asupra lor din cauza răutății oamenilor. Bătrânii povesteau că vă veni un val mare ce le va pune viața la încercare, însă valul prevestit de ei va veni din partea cealaltă, nu dinspre Puket. Așa că localnicii încă îl așteaptă pe acela.

E ultima seară și nu ne luăm încă la revedere de la amicul nostru, căci mâine, în drum spre feribot, trecem pe la el. Ne pare rău că plecăm, Thailanda ne-a cucerit, la fel ca și localnicii ce par să trăiască o viață ca o vacanță fără ca grijă zilei de mâine să apase puternic asupra lor, așa cum suntem noi obișnuiți. Poate când nu vom mai putea călători, ne vom muta și noi pe o insulă unde să ne petrecem bătrânețile.

Ne promitem că vom reveni în Thailanda. Mai avem multe de văzut și acesta a fost doar începutul.

“Articol înscris în concursul <Thailanda, te iubesc!>, organizat de KLM România în colaborare cu T.A.T. Balkans și Tedoo.ro”.